Cea mai frumoasa zi

Cea mai frumoasa zi poate fi cea in care ti se naste primul copil si tu esti acolo, in salonul pentru boraci cu doamna cea grasa si zambitoare care te intreaba care din cele zece ghemotoace umede si ciufulite e al tau. Si tu recunosti din prima ghemul blond si rozaliu ce are doar 10 minute, ea se mira, tu te bucuri ca ai nimerit-o si ii strecori cu mana tremuranda de emotie o hartie de 10 lei in buzunar.

Poate fi ziua in care pentru prima ta iubita esti primul ei iubit.

Sau cea in care fetita ta blonda de nici doi ani vine la tine, te strange tare in brate si te pupa drept in bot pentru ca asa a vazut ea la tata si la mama.

Poate fi si ziua in care esti doar tu cu tine.

Poate fi ziua in care la 16 ani te urci singur in avionul de America si de la 10.000 de metri te simti cuceritorul lumii.

Poate fi ziua in care descoperi – in casa goala a bunicului care nu mai e – fotografiile vechi de familie. Atat de vechi incat te intrebi si tu cine sunt oare personajele care se uita la tine. Din pacate nu mai este nimeni din familia ta care sa iti dea raspunsuri despre cei cu patru generatii inainte.

Sau poate are si bunica „cea mai frumoasa zi”, ziua in care s-a maritat cu singurul om din viata ei si au mers impreuna cu tot alaiul la studioul foto din cartierul Colentina pentru a imortaliza momentul.

Departe de orice orgoliu artistic meseriasul fotograf isi face treaba si o buna parte din neamurile mele indepartate si necunoscute ramane imprimata pe hartia foto impreuna cu moda si cu tot dichisul vremurilor de atunci.

Bunicul a luptat pe front, s-a intors bolnav de malarie si plin de decoratii. A fost telefonist si a trait pe viu povestea eroului care roade cu dintii firul de cupru pentru a intrerupe comunicatiile inamice.

A fost povestea lui si ne-a spus-o o singura data cand am fost mici. Si noi am tinut-o minte.

Sau poate, cea mai frumoasa a fost ziua cand, la sfarsitul razboiului, cei doi buni camarazi au mers impreuna la un obscur studio foto din Focsani pentru o ultima amintire. Viata urmand apoi sa ii desparta, ramane doar emotia impregnata pe cartonul ceva mai mic ca palma.

Dupa razboi bunicul s-a facut electrician si era mandru de meseria lui. Iarna se catara pe stalpi si la -20 de grade ca sa faca inapoi lumina in casele oamenilor. Il cunosteam dupa scartaitul pantofilor pe strada si de-abia asteptam sa intre in curtea casei din Cartierul Colentina. Ne bucuram cand ne aducea prajituri si fugeam cand ne alerga cu nuiaua de iasomie.

A ridicat o casa de caramida cu bunica intr-o vara. Casa in care am copilarit noi.

A avut doi copii, trei nepoti si o stranepoata.

Povestile le-a luat cu el la inceputul verii, dar au ramas portretele ingalbenite din care nu cunosc aproape pe nimeni.
Si imaginea asta in care se plimba fluierand alaturi de, imi place sa cred, un bun prieten pe Calea Victoriei.

Anunțuri

~ de 35milimetri pe Iulie 16, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s