Cea mai frumoasa zi (II)
Cea mai frumoasa zi poate fi cea in care ti se naste primul copil si tu esti acolo, in salonul pentru boraci cu doamna cea grasa si zambitoare care te intreaba care din cele zece ghemotoace umede si ciufulite e al tau. Si tu recunosti din prima ghemul blond si rozaliu ce are doar 10 minute, ea se mira, tu te bucuri ca ai nimerit-o si ii strecori cu mana tremuranda de emotie o hartie de 10 lei in buzunar.
Poate fi ziua in care pentru prima ta iubita esti primul ei iubit.
Sau cea in care fetita ta blonda de nici doi ani vine la tine, te strange tare in brate si te pupa drept in bot pentru ca asa a vazut ea la tata si la mama.
Poate fi si ziua in care esti doar tu cu tine.
Poate fi ziua in care la 16 ani te urci singur in avionul de America si de la 10.000 de metri te simti cuceritorul lumii.
Poate fi ziua in care descoperi in casa bunicului care nu mai e fotografiile vechi de familie. Atat de vechi incat te intrebi si tu cine sunt oare personajele care se uita la tine. Din pacate nu mai este nimeni din familia ta care sa iti dea raspunsuri despre cei cu patru generatii inainte.
Sau poate e si a bunicii, ziua in care s-a maritat cu singurul om din viata ei si au mers cu tot alaiul la studioul foto din cartierul Colentina pentru a imortaliza momentul.
Departe de orice orgoliu artistic meseriasul fotograf isi face treaba si o buna parte din neamurile mele indepartate si necunoscute ramane imprimata pe hartia foto impreuna cu moda si cu tot dichisul vremurilor de atunci.
Bunicul a luptat pe front, s-a intors bolnav de malarie si plin de decoratii. A fost telefonist si a trait pe viu povestea eroului care roade cu dintii firul de cupru pentru a intrerupe comunicatiile inamice.
A fost povestea lui si nu numai a lui.
Sau poate a fost ziua cand, la sfarsitul razboiului, cei doi buni camarazi au mers impreuna la un obscur studio foto din Focsani pentru o ultima amintire. Viata urmand apoi sa ii desparta, ramane doar emotia impregnata pe cartonul ceva mai mic ca palma.
Dupa razboi bunicul s-a facut electrician, a avut doi copii, trei nepoti si o stranepoata.
Povestile le-a luat cu el la inceputul verii, dar au ramas portretele astea ingalbenite din care nu cunosc aproape pe nimeni.
Si imaginea in care se plimba fluierand alaturi de, imi place sa cred, un bun prieten pe Calea Victoriei.
De ce am inceput cu partea a doua? Pentru ca prima ii apartine lui Cristi Bassa.
