Schimbul de Noapte

Scoala de Fotografie

Astazi am primit pe mail rugamintea lui Francisc Mraz (Ferko cum ii spun prietenii apropiati) de a promova reinceperea cursurilor scolii de fotografie acum aflata la 5 ani de la pornire.

Printre absolventii scolii se numara Serban Mestecaneanu, Andrei Contiu, Silviu Pavel, Dragos Rapeanu, Iulia Dumitru, Claudiu Galmeanu, Andrei Steriopol, Andrei Contiu, Stelian Bogza, Cornel Brad, Dafina Jeaca, Mirela Momanu, Raul Tanislav,  Mirona Radu.

Scoala de Poetica Fotografica este mai mult decat un simplu curs tehnic, se desfasoara pe parcursul unui an de studii avand la baza dobandirea cunostintelor solide de compozitie fotografica.
Legaturile dintre cursanti si profesori se pastreaza si dupa absolvire, intarindu-se in excursiile fotografice din timpul anului.
As spune ca, in afara de compozitie, scoala transmite elevilor sensibilitate si modestia de care are nevoie fotograful in fata subiectului.
Te invata sa vezi ceea ce la prima vedere scapa, undeva in profunzime si dincolo de aspectele superficiale cotidiene.

Inscrieri se mai fac pana pe 15 Octombrie. Mai multe detalii pe www.fotopoetica.ro

Recomand cu caldura.

Ultima zi de vara

The last day of summer

Cea mai frumoasa zi (II)

Cea mai frumoasa zi poate fi cea in care ti se naste primul copil si tu esti acolo, in salonul pentru boraci cu doamna cea grasa si zambitoare care te intreaba care din cele zece ghemotoace umede si ciufulite e al tau. Si tu recunosti din prima ghemul blond si rozaliu ce are doar 10 minute, ea se mira, tu te bucuri ca ai nimerit-o si ii strecori cu mana tremuranda de emotie o hartie de 10 lei in buzunar.

Poate fi ziua in care pentru prima ta iubita esti primul ei iubit.

Sau cea in care fetita ta blonda de nici doi ani vine la tine, te strange tare in brate si te pupa drept in bot pentru ca asa a vazut ea la tata si la mama.

Poate fi si ziua in care esti doar tu cu tine.

Poate fi ziua in care la 16 ani te urci singur in avionul de America si de la 10.000 de metri te simti cuceritorul lumii.

Poate fi ziua in care descoperi in casa bunicului care nu mai e fotografiile vechi de familie. Atat de vechi incat te intrebi si tu cine sunt oare personajele care se uita la tine. Din pacate nu mai este nimeni din familia ta care sa iti dea raspunsuri despre cei cu patru generatii inainte.

Sau poate e si a bunicii, ziua in care s-a maritat cu singurul om din viata ei si au mers cu tot alaiul la studioul foto din cartierul Colentina pentru a imortaliza momentul.

Departe de orice orgoliu artistic meseriasul fotograf isi face treaba si o buna parte din neamurile mele indepartate si necunoscute ramane imprimata pe hartia foto impreuna cu moda si cu tot dichisul vremurilor de atunci.

Bunicul a luptat pe front, s-a intors bolnav de malarie si plin de decoratii. A fost telefonist si a trait pe viu povestea eroului care roade cu dintii firul de cupru pentru a intrerupe comunicatiile inamice.

A fost povestea lui si nu numai a lui.

Sau poate a fost ziua cand, la sfarsitul razboiului, cei doi buni camarazi au mers impreuna la un obscur studio foto din Focsani pentru o ultima amintire. Viata urmand apoi sa ii desparta, ramane doar emotia impregnata pe cartonul ceva mai mic ca palma.

Dupa razboi bunicul s-a facut electrician, a avut doi copii, trei nepoti si o stranepoata.

Povestile le-a luat cu el la inceputul verii, dar au ramas portretele astea ingalbenite din care nu cunosc aproape pe nimeni.
Si imaginea in care se plimba fluierand alaturi de, imi place sa cred, un bun prieten pe Calea Victoriei.

De ce am inceput cu partea a doua? Pentru ca prima ii apartine lui Cristi Bassa.

Despre protectii si alte frectii

“Odata cu dezvoltarea industriei foto s-a dezvoltat si cea de accesorii. Unele dintre cele mai interesante sunt cele care protejeaza camera, display-ul, obiectivul, rucsacul, fotograful, etc.

Le am pe toate.

Printre primele achizitii ale celui la inceput de drum sunt protectiile si accesoriile de curatare. Odata cu investitia in echipament apare, in mod automat dorinta de protectie si nu neaparat cea de utilizare a acestuia. Adica, daca tot m-am strans din toate baierele pungii, m-am imprumutat la 7 banci sa imi iau scule, m-am taiat de la saorma, de la bere cu baietii, de ce naiba mi-as asuma riscul de a le folosi atunci cand ploua, ninge, bate vantul, e praf sau ceata.

Echipamentul scump trebuie protejat aidoma unui prunc care face primii pasi in viata. Pericole sunt la tot pasul si in geanta foto trebuie inghesuit in mod obligatoriu peste obiectivul scump de 2000 de euro un filtru UV, un ciob de sticla ordinar capabil sa bage reflexii nedorite la greu, dar foarte rezistent la zgarieturi si praf. Basca mai tarziu cand ma voi plictisi de carat scula de minim un kilogram la gat, cand il voi vinde ma voi putea fali si spune ca a avut, chiar din prima zi un filtru menit sa proteje fecioria lentilei frontale.

Apoi imi voi pune obligatoriu protectie pe ecran, dar nu una ci doua-trei de-odata pentru ca echipamentul e scump si protectia trebuie si ea protejata.

La pasul urmator voi monta pe body-ul scump de peste 2000 Euro ceea ce baietii de marketing ai diverselor companii numesc “camera armor”. O inventie din cauciuc lipicios si negru care imi va rapi orice placere tactila de a interactiona cu echipamentul, dar care imi va da increderea ca daca scapa pe jos din mainile mele talambe si neindemanatice, el va fi protejat si va ramane intreg pentru a putea fi adus inapoi acasa si depus la loc de cinste in vitrina.

Nu voi risca sa plec de-acasa nici pentru doua ore chiar daca prognoza spune senin pe toata saptamana fara absolut indispensabila husa de protectie pentru DSLR. Oricand poate incepe o ploaie cu broaste si corpul delicat si gingas al echipamentului meu scump trebuie protejat ca un astronaut pe Marte.

Ziua cea mare. Prima.

Inghesui in geanta echipamentul, o burdusesc de protectii, imi fac curaj si ies afara. Sunt 40 de grade la umbra, pasesc pe asfaltul lipicios tarand dupa mine voluminoasa geanta. O vad: gingasa faptura a verii se misca vaporoasa prin jungla de asfalt si beton, imi trebuie un cadru in contralumina ca sa il pun pe site sa ma falesc.

Cu mainile tremurande de emotie trag husa de pe geanta, scot lacatelul ce leaga cele doua cheite de la fermoar, bag mana dupa camera o pipai, incerc sa imi dau seama unde dracu’ e butonu’ de pornit, il gasesc pun camera la ochi, protectia cu capac a displayului imi stalceste obrazul, degetele mi se inclesteaza pe cauciucul siliconat, montez in pripa parasolarul obiectivului (e bun si el, protejeaza la accidente obiectivul), scot capacul, o raza de soare ce cade prost pe filtrul UV imi face zdrente retina, reusesc cu greu sa focalizez, iar superba blonda da pur-si-simplu coltul. Pe asta nu vreau s-o ratez imi zic in gand si largesc pasul. Trebuie sa o ajung din urma.

Deasupra mea, destinul se deruleaza independent de dorintele mele fotografice: tanti Mioara de la trei uda muscatele. De vreo doua saptamani mana ii tremura bine dar tot amana mersul la medic pentru a doua zi de la incasarea pensiei. Un gest necugetat si din stropitoarea-i rosie de tabla se revarsa peste mine o cantitate insemnata de lichid, incerc sa eschivez dar este prea tarziu. Bestia umeda loveste din plin echipamentul scump. Fluidul se prelinge pe corpul lui plapand dar bine protejat. Stiu, stiu ca va rezista, da-o naibii de poza, de blonda, de tot. Ma retrag intr-un gang, din geanta-mi se revarsa servetele imbibate cu tot felul de solutii. Le scot, o tamponez, bag pompe, bag microfibra, frec, racai, suflu, e luna. Gata, a scapat.

Ce naiba mi-o fi trebuit blonda, nu puteam sa fac un peisaj, un macro, ceva mai putin riscant? Ies din gang hotarat sa pun in aplicare planul B, deci la macro imi zic!

Tanti e tot sus la etaj, uda in continuare muscatele. Ghiveciul ma loveste in teasta nemilos. Cad lat tinandu-le pe toate strans la piept, se face intuneric, e frig…mai apuc doar sa imi spun: fotografia asta e a naibii de riscanta, de ce nu mi-oi fi luat eu de acasa si casca de ciclist? In jurul meu aud voci, acum e intuneric bezna, printre zgomotul pasilor pe asfalt se aude infundat o sirena…apoi nimic…nimic.

Sunt 40 de grade la umbra.”

************************************************************************************************************************

Suntem la inceput. “Cercul Fotopoetilor Disparuti” are momentan patru membri.

Bassa a pornit blog-ul. Scrie acid si elitist. Contiu are vana si umor. Enache e rezervat. Probabil ca se pastreaza pentru subiecte ceva mai tehnice. Eu scriu sub influenta primului impuls.

Ideea generala este de a impartasi intr-un mod accesibil si usor autoironic din experientele si aspiratiile noastre. Fara pretentia de a fi exahaustivi si fara aere de superioritate. Speram sa fi trecut de bajbaiala initiala, de dilemele tehnice care ne-au “daruit” nopti scurte si sa ne putem concentra mai usor asupra fotografiei.

Nu facem reclama niciunui furnizor de echipament, nu incasam bani din publicitate. Consideram ca se poate face fotografie cu orice echipament. Evitam gaselnitele de marketing ale furnizorilor ce promoveaza agresiv produse inutile.

Cercul Fotopoetilor Disparuti

Cristi Bassa a avut initiativa de a aduna o parte din absolventii Scolii de Poetica Fotografica pe un blog pe care l-a denumit simbolic “Cercul Fotopoetilor Disparuti“.

Il salut si ii urez succes.

Unul din primele posturi – “Despre campuri si dialoguri intrerupte” – imi apartine si este un rezumat al framantarilor mele intime legate de fotografierea cliseelor.

“Se dau trei vaci la limita vizibilitatii, islazul verde comunal si doua porti de fotbal plus un fotograf dornic.
Se foloseste ceata existenta impreuna cu resturile organice si anorganice aduse de vant pe pajiste, cu rol de vibrare a suprafetei dominante.
Se transforma in alb-negru.

In incercarea de a evita cliseul cad direct in el.
Trebuie sa imi fac cliseele mele, sa trec prin toate fazele ca sa ma pot uita apoi in urma.

Savurez lent momentul ca pe o bomboana fondanta intr-o zi lenesa de duminica. Fara regrete. Cu un vag sentiment de automultumire. Mi-a reusit. Marele avantaj al cliseelor este acela ca, in general, ele ies fara prea mare efort si aduc satisfactie imediata.

In restul timpului sunt chinuit de tot felul de indoieli care invariabil ma macina.
Campul cu vacile lui intreup acest dialog surd cu mine insumi.
Reusita cliseului este aducatoare de liniste.”

Tot despre cromatica

Tot despre cromatica va propun o fotografie personala in ambele variante: alb-negru si color.

In general verdele terestru cu care suntem obisnuiti din viata de zi cu zi nu provoaca mari surprize. Personalizat cu roz in centrul de greutate al imaginii incepe sa aiba ceva mai mult sens, iar cand elementul galben si rotund apare in cadru lucrurile incep sa ia o intorsatura neasteptata. Sunt elemente care se pierd in imaginea alb-negru, dar care nu trec indiferente in cea color.